Emanuel Pope, Exerciţiu de vitalitate, lectura Maia Martin

Exerciţiu de vitalitate
autor Emanuel Pope

lectura Maia Martin
muzica Franz Liszt
montaj Maia Martin







Exercițiu de vitalitate

Trânti uşa şi o verifică apăsînd şi împingînd cu forţă în mînerul acesteia de cîteva ori. ”E închisă”. Era mulţumită cu această nouă locuinţă. Trecuseră mai bine de doi ani de când o închiriase şi un sentiment de siguranţă, docil crescuse în tot acest timp, în sufletul Mirunei. „Nu e o locuinţă rea pentru o fată singură”. Pierdu gândul undeva între etajul opt şi şapte pe când începuse, coborând, a număra treptele dintre paliere. Liftul întotdeauna oprea cu un etaj mai jos. Optesprezece trepte. Când se regăsi gândinduse, se afla deja în faţa panoului cu butoane. ”Iată şi liftul…halat alb, butoane roşii”. Acesta numai că nu-i vorbea, atât de expresiv i se păru, privindu-i uşa lăcuită şi cochetul gemuleţ de sticlă galbenă. Fără să vrea îi zâmbi. ”Să ştii că eşti drăguţ”. Acestea fuseseră spuse cu voce tare şi auzindu-se în ecoul coridorului de beton se sperie într-atât încât o paloare iute îi adumbri chipul. „Ptiu, drace, să ştii că am ajuns să vorbesc cu liftul, încă puţin şi te pomeneşti c-o iau razna!”. Privi atentă coridorul în toată lungimea lui. Nu era nimeni. ”Of!” Apasă butonul de chemare. ”Sper să nu fi uitat iarăşi cineva uşa deschisă la vreun etaj.” Aşteptă şi gândul îi începu din nou să valseze liber ca o pasăre ce îşi regăseşte, liniştea şi zborul, în imensitatea orizontului. Privi aiurea spre uşa apartamentului din apropiere. Apartamentul 56. ”Locuinţa nefericitului ăluia.” Și când te gândeşti că am locuit pentru o săptămână deasupra unui mort”. Îl întalnise de câteva ori, pe când aştepta ca şi acum liftul. Un pensionar cu o faţă plăcută, retras într-un dialog perpetuu cu sine însuşi. ”Era simpatic, moşul”. Cadavrul locatarului de la numarul 56 fusese găsit intact la o săptămână după ce decedase. Ce-i care au descins primii în locuinţă au găsit defunctul îmbrăcat în pijama şi cu mâna înţepenită pe un pahar din care obişnuia să bea coniac. Niciodată altceva, numai coniac. De alături, pe intruși, din umbra defunctului, îi privea tăcut un câine. Gândul prinse uşor a se dezvolta. ”Săracul câine, ar fi meritat şi o medalie, mai mult mort decât viu. Bătrân şi el. Ce or fi făcut cu el? L-or fi aruncat în stradă ori l-au…? Ar fi trebuit să-i întreb…Nu, e mult mai bine că nu am întrebat. L-au luat pesemne rudele mortului…sigur, sigur că da …trebuie să-l fi luat rudele batrânului”…”Or mai fi găsit ceva alcool, în acel pahar ? Dar după o săptămână?… Prostii, nu e treaba mea.” Nu era treaba ei să se întrebe şi îşi schimbă gândul către ceea ce îşi propusese să facă în ziua aceea. Cumpărături. Ascensorul opri cu un sunet sec…”Da, am să cumpăr ce îmi trebuie pentru munte, apoi…apoi…apoi nimic, am să găsesc ceva de făcut la care o să mă gândesc între timp. Oricum am nevoie să mă plimb”. Pe la etajul trei, îi reveni în minte o senzaţie amară. În mod straniu, senzaţia părea să se asocieze cu mirosul pastei de dinţi pe care o folosise în acea dimineaţă şi împreună dansau acum, undeva înăuntrul ei. „…O, da, visul de azi noapte. Alina ”. …Îşi aminti… erau undeva pe un ţărm ridicat de stânci, la asfinţit, multă lume şi ea şi Alina …apoi, cineva, care băuse prea mult şi care glumea obraznic la adresa cuiva. „Drace, asta nu mă îngrijorează, trebuie să fie cu totul altceva… nu dau doi bani pe marineru’ăla!” Era într-adevăr altceva, ceva care urmase în vis. Îşi aminti cum dorea să plece de acolo şi cum Alina nu se urnea; îşi aminti cum aceasta părea topită după inepţiile ăluia şi i se agăţase de umăr, sărutând-o şi implorând-o să mai stea. ”De ce o ascultase, de ce nu plecaseră în aceea clipă?” Apoi…apoi, da …acelaşi individ îşi schimbă faţa cu o alta -de vis– amintind efigia unui senator roman dar pe a cărui frunte, o coroniţă de lauri ardea cât se poate de  real. Acesta începu să râdă tare. Tare, din ce în ce mai tare, sonor, şi acum printre hohote îi îndemna pe toţi să-l urmeze: să se arunce în mare. Deja, totul intrase într-un cadru foarte întunecat şi numai coroniţa aceea se mai putea vedea, arzând. Glasul continua să se audă teribil, ispitindu-i la moarte. Nu putea desluşi nici una dintre siluetele din jur. Auzea doar zgomotele corpurilor plonjând în marea ce părea înnebunită de plăcere, acolo jos, printre stânci. Coroana ardea de-acum undeva, departe în larg. Încercase din toate puterile să o păstreze pe Alina dar se dovedi neputincioasă. Apoi, îi răsună în memorie ţipătul. Cum ţipase ea ca o fiară străpunsă de durere pe plaja aceea pustie. Timp îndelung, în vis, nu-şi mai auzi decât ţipătul şi zgomotul mării spărgându-se cu capul de stânci. „Of”. Respiră de câteva ori cu greutate. Gândi:”coşmar”. Ascensorul îşi înteţi nervii din cabluri şi cu o supremă sforţare, atingând contacţii electrici ai parterului, se opri, deschizându-şi uşile. Sfârşit de cursă. Ajunsă-n stradă, inspiră profund aerul nou al străzii. Câţiva paşi şi avea să îşi regăsească calmul. ” Vis, dă-l încolo, nu e nimic decât un vis”…voi avea grijă …voi fi atentă.” Dimineaţa se topea sub un soare covârşitor. Ajunse în staţie unde urcă norocoasă în primul dintre autobuzele ce duceau spre centru.
Timpul întotdeauna trece repede în oraşele în care oamenii se lasă seduşi de valoarea lucrurilor. De aceea, şi pentru Miruna timpul zbura acum, iar odată cu acesta şi multe dintre grijile nopţii precedente. Încet, perindându-se printre mulţimea de marfă şi oameni, reuşi să adune câte ceva dintre cele necesare scurtului voiaj la munte. ”Banii necesită a fi cheltuiţi întotdeauna cu înţelepciunea cu care un filozof îşi cheltuie timpul cu alţii”, citise asta undeva şi îi plăcuse. Din acel moment se încăpăţânase să exerseze cu stăruinţă acest dicton, cu o aceeaşi neostenită conştiinciozitate cu care îşi peria zilnic dinţii şi părul. Îi recompensase mereu efortul şi de aceea socotea aceasta ca fiind ceva sănătos şi moral în viaţa ei de zi cu zi. Se opri în dreptul unei galerii de pictură. Prin una dintre vitrine privi înăuntru. Îi plăcu un tablou cu doi mâţi jucându-se pe suprafaţa unei mese, acoperite de un ştergar ţărănesc. O mână nevăzută în tablou, aruncase spre aceştia câteva boabe de vişine coapte. Acesta era tabloul. Vişinile erau mari, de un carmin putred şi captau toată lumina din tablou. Pictorul acordase întreaga sa atenţie rostogolirii acelor boabe. Părea implacabilă căderea boabelor dincolo de marginile mesei. Jocul te atrăgea mai ales privind ochii mâţilor incitaţi de mişcare. ”Ce dulce! Dacă tabloul ăsta nu se vinde până la salariul urmator îl voi cumpăra.” Plecă. Se simţea cu mult mai bine acum şi îşi aminti de vremea cand era la Verona. De profesorul ei de desen şi de colegii de la curs. Printre altele găsi încă proaspătă şi imaginea puştiului ăla italian care se amorezase de ea. Amintirea o încântă. ”Băiatul cu şopârla”, aşa îl numise, după un tablou de Caravaggio. ”Ce o fi făcând el acum?”.


- Miruna! Miruna!
Se auzi chemată şi întoarse capul uşor. Mişcarea avea mai mult aerul unui act de bunăvoinţă. Știa asta. Era felul ei de a răspunde.
- O, Petru, tu !…Ah, bună!
- Miruna, ce te învârţi pe aici? Salut!
- Nu mă învârt dragă, cumpăr şi arătă cele câteva pungi pline de cumpăraturi, ridicându-le încet.
- Cumperi, cumperi asta nu e rău. Vă plătesc bine, ăia la Institut, ha,ha,ha…stai am glumit, ştiu că sunt nişte scârţari…ca şi ai mei de altfel. Aceeaşi rasă. Da, ce zici de ziua as
ta, este că-i frumoasă? - Este, Petru, este tare frumoasă.
- Nu mai ştiu nimic de tine, te-ai ascuns? ştiu eu că tu te ascunzi, te ascunzi, dar de Petru nu scapi aşa uşor, doar ştii. Iată cum te-am găsit.
- Da, zi-mi, ce-i cu tine aici ?
- Și eu ca tot românu: la cumpărături. Mi-am zis, azi trebuie să ies şi să-mi cumpăr câte ceva, de nu, adio şi la primvara viitoare abia. Ha,ha,ha!
Râdea sonor folosind toţi muşchii feţei şi asta îl facea plăcut şi popular. De altfel, întru-totul, era un tip spontan.
Îi păru bine că-l întâlnise, în felul acesta avea cu cine schimba câteva cuvinte. Se cunoşteau de ceva vreme şi după un timp în care s-au crezut amandoi nebuni unul după celălalt, relaţia se liniştise şi se aşezase într-o matcă nouă, păstrând, totuşi, ceva din aroma plăcută a trecutului. Îl numise „amantul ideal”.
- Măi, Miruna, fată dragă, ce ai zice tu, să vii cu mine?
- Unde măi să vin?
- La munte!
Spuse asta pe un ton victorios şi o privi cu încredere.
- Hai, că-i bună…la munte zici…
- Da, da la munte…să o mai rupem puţin cu Bucureştii şi să fugim două zile la munte. Să fugim din gheara oraşului ăsta care nu vrea de la noi decât muncă, muncă şi iaraşi muncă. Oraş comunist, zău aşa. Pe ăsta nu-l schimbă nici Rockfeller în o sută de ani. Ei, ce zici? Te prinzi? - Nu ştiu…deşi…stii de fapt…Și se opri.”Ce urma să-i spună?”
- Stai. Nu te speria, dă pungile alea şi hai cu mine să-mi cumpăr câte ceva. Mai vezi una-alta, în fine, mai vorbim, mai discutăm şi între timp, poate, te hotărăşti.
Apucă cu gentileţe dar şi cu hotarâre de toartele sacoşelor. Ea i le încredinţă. ”În definitiv am tot timpul”, gândi, privind ceasul de la mână: „ora patru”.
- Ei, ce mai e nou? I-ai ucis pe ăia de la Institut, sau ai mai lăsat vreo doi, aşa, de sămânţă?
- Nicidecum, sunt mai vii ca niciodată. Apropo, îl ştii pe Voinea, ăla care-şi îndesa parizeru’ în gură cu degetul, la petrecerea de la Slănic? Ei, bine, ţi-l amintesti, l-au avansat şi făcut şef la proiectul german.
- Ha, ha,… l-au găsit zău aşa, au cules floarea cea rară…ha,ha,ha!
- Hi,hi,…şi aşteaptă, că nu-i tot, se anunţă că se şi însoară.
- Se însoară „guşterul carpatin”? Asta-i bună, asta-i chiar tare…ha,ha,ha!


- Da, mă, uite că l-a călcat norocu anu ăsta: şi nevastă şi funcţie nouă.
Petru se opri să-şi tragă răsuflarea după atâta râs şi întrebă:
- Și cine-i nefericita care-l ia pe „şopârloiu pleşuv” al Carpaţilor, ai?
- Ei, nu ştiu, dragă, una, habar n-am, da aşa zicea Veronica, şi se jura că ştie povestea din sursa cea mai sigură: i-ar fi spus chiar el! Dacă îţi aduci aminte, Voinea pe vremea Slănicului îi dădea târcoale. …Şi…înţelegi tu, acum i-a spus. Aşa, ca să nu se simtă cu păcat. Nu găseşti că-i caraghios?
- E caraghios?! Nu Miruna, e dramă, auzi, tu, asta-i curată dramă! Și se porni din nou să râdă.  … Dramă!…Ha, ha, ha!
În felul acesta petrecură un timp minunat împreună, ca doi buni şi vechi prieteni, ce puteau sporovăi de toate şi despre toate. Îl ajută într-unul din magazine să-şi aleagă o pereche de pantofi şi Petru încântat cumpără două: „Să fie, las să fie două că nu se ştie când mai am ocazia: amândoi la cumpărături, nu?” De fapt, încă o mai iubea şi din pricina asta nu trebuia să rişte cu nimic.
Tonul se dorea tot vesel, dar, straniu, Mirunei îi sună însă gol şi înspăimântător. Îi reveni instantaneu în minte tabloul mâţilor pe care acum îl găsea ca fiind lipsit de sens:
„Ce s-o întâmpla când toate boabele se vor risipi?” Ceva era de gândit despre asta dar sensul nu-l putea prinde nicidecum. ”Mă voi gândi la noapte” îşi spuse.
Lui Petru nu-i răspunse nimic, doar îi zâmbi şi ieşi prima din magazine, grăbită. Petru o urmă pentru un timp, după care iuţindu-şi pasul o ajunse din urmă şi îi atinse umărul.
- Ei ce-i? Care să fie baiu?
O privi atent şi pătrunzător, încât Miruna avu impresia că-i simte privirea palpându-i nervul optic.
- Miruna?
”De ce să mă simt vinovată?” Îşi scutură capul şi cu un deget îi atinse pieptul, împingându-l uşor: „să mergem”, îi spuse.
…………………
- Hai, să mâncăm! fac cinste aşa că m-am înnoit. Ei? Ce zici?
Și Petru râse din nou. Erau din nou într-un oraş frumos în care se putea respira.
- Da.
Au ales K.F.C. În timp ce mâncau, au vorbit din nou şi din nou despre o mulţime şi o mulţime de lucruri. Se auziră din nou râzând şi chiar îşi repovestiră câte ceva unul altuia. Într-un târziu, Petru o întrebă din nou: „ei şi zici că mergi la munte?”
Acum trebuia să-i răspundă. Miruna îşi îndreptă spatele, sprijinindu-se în spătarul scaunului şi privind înainte murmură:
- Aş fi vrut să merg, dar…nu pot …de fapt, Petru, măine, chiar plec la Arnăuta. Cu Alina şi cu altcineva, pentru două zile. Îmi pare rău. Ar fi fost frumos.
Petru zâmbi cu gândurile aiurea, de parcă nici nu ar fi ascultat. Desigur, o auzise, dar erau din nou atât de multe de regândit pentru el acum, încât…îşi simţea sufletul ca o casă luată de ape. Încercă să spună ceva, apoi iute se răzgândi, ca mai apoi, când în sfarşit reuşi, totul sună atât de colateral, încât lucrul acesta îi făcu pe amândoi mai străini ca niciodată. Dar lucrurile se pare că nu trebuiau să fie lăsate aşa şi forţe misterioase începură să lucreze înăuntrul fibrelor vieţii cu puteri uriaşe, ascunse vremelnicei înţelegeri umane. Astfel, în scurtă vreme, au putut din nou să-şi zîmbească. Petru râse din nou şi ea îl urmă.
Afară oraşul trăia mişcând lucruri, oameni, case. Un tip intră în K.F.C şi comandă ceva. Miruna îl privi cu interes şi din nou în minte, îi reveni tabloul acela idiot: „cu stupizii ăia de pisoi şi cu boabele lor”.
Gândi ceva rău şi despre pictor. Ura acum tabloul şi cu siguranţă că nu avea să-l mai cumpere. Continuă să-l privească pe noul cumpărator. Faţa acestuia nu putea fi văzută din unghiul acela, dar asta nu-l făcea mai puţin interesant pentru Miruna.
- Hei, uite la ea, comoara înşelătoare, eu vorbesc cu ea, şi ea se uită după bărbaţi, încercă Petru şi râse.
Miruna nu-i răspunse. Înăuntrul ei, de femeie, alte voci se cereau imperios ascultate. Miruna tăcu până când bărbatul acela îşi luă pachetul şi plecă. Abia după aceea îşi întoarse privirile spre Petru. Îl privi. Petru rădea acum încet şi liniştit cu ochi mici şi curaţi.
- Nu dragă, e tipul cu care plec mâine la Arnăuta.

autor Emanuel Pope

* publicata la 6 mar. 2012