Nichita Stănescu, A unsprezecea elegie, lectura Maia Martin
Nichita Stănescu, A unsprezecea elegie
lectura, montaj Maia Martin
Nichita Stănescu, A unsprezecea elegie, lectura Maia Martin
înregistrare martie 2014
Durata 07.21 min
_______
Nichita Stănescu, A unsprezecea elegie, lectura Maia Martin
montaj Maia Martin
înregistrare octombrie 2012
Durata 08.08 min
Nichita Stănescu, A unsprezecea elegie, lectura Nichita Stănescu (fragment)
*Mozart Festival Orchestra, Conductor: Alfred Scholz, Piano: Svetlana Stanceva
Durata 08.08 min
Nichita Stănescu, A unsprezecea elegie, lectura Nichita Stănescu (fragment)
A unsprezecea elegie
Intrare-n muncile de primăvară
I
Inimă mai mare decît trupul,
sărind din toate părţile deodată
şi prăbuşindu-se din toate părţile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugătoare ploaie de lavă,
tu, conţinut mai mare decît forma, iată
cunoaşterea de sine, iată
de ce materia-n dureri se naşte din ea însăşi,
ca să poată muri.
Moare numai cel care se ştie pe sine,
se naşte numai cel care îşi este
sieşi martor.
Ar trebui să alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai întîi
să-mi întorc sufletul
spre nemişcătorii mei strămoşi,
retraşi în turnurile propriilor oase,
asemenea măduvei,
nemişcaţi
aidoma lucruilor duse pînă la capăt.
Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine.
Voi alerga, pentru că numai ceea ce este
nemişcat în el însuşi
se poate mişca,
numai cel care e singur în sine
e însoţit; şi ştie că, nearătată, inima
se va prăbuşi mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
spartă-n planete, se va lăsa cotropită
de vietăţi şi de planete,
sau
întinsă va sta pe sub piramide,
ca înapoia unui piept străin.
II
Totul e simplu, atît de simplu încît
devine de neînţeles.
Totul este atît de aproape, atît
de aproape, încît
se trage-napoia ochilor
şi nu se mai vede.
Totul este atît de perfect
în primăvară,
încît numai înconjurîndu-l cu mine
iau cunoştinţă de el,
ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită
de cuvinte gurii care le rosteşte.
mărturisită de gură inimii,
de inimă sîmburelui ei,
cel în el însuşi nemişcat, aidoma
sîmburelui pămîntului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate
de braţe ale gravitaţiei,
strîngînd la sine totul şi deodată
într-o îmbrăţişare atît de puternică,
încît îi sare printre braţe mişcarea.
III
Voi alerga, deci, în toate părţile
deodată,
după propria mea inimă voi alerga,
asemeni unui car de luptă
tras din toate părţile simultan
de o hergelie de cai biciuiţi.
IV
Voi alerga pînă cînd înaintarea, goana,
ea însăşi mă va întrece
şi se va îndepărta de mine
aidoma cojii fructului de sămînţă,
pînă cînd alergarea
chiar în ea însăşi va alerga, şi va sta.
Iar eu mă voi prăbuşi asemeni bărbatului tînăr
Întîmpinîndu-şi iubita.
V
Iar după ce voi fi făcut ca alergarea
să mă-ntreacă,
după ce
mişcîndu-se-n sine va sta
ca de piatră, sau
mai degrabă asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
mă voi privi în toate lucrurile,
voi îmbrăţişa cu mine însumi
toate lucrurile deodată,
iar ele
mă vor azvîrli înapoi, după ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.
VI
Iată-mă
rămînînd ceea ce sînt
cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,
înapoi, spre mine însumi alerg,
smulgîndu-mă de pretutindeni,
smulgîndu-mă de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, şi
din stînga mea, de deasupra, şi
de dedesubtul meu, plecînd
de pretutindeni şi dăruind
pretutindeni semne-ale aducerii-aminte:
cerului - stelele,
pămîntului - aer,
umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.
VII
... trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el însuşi
în prezenţa sferelor,
mirat stînd în faţa soarelui,
aşteptînd cu răbdare să-i crească luminii
un trup pe măsură.
VIII
A te sprijini de propriul tău pămînt
cînd eşti sămînţă, cînd iarna
îşi lichifiază oasele albe şi lungi
şi primăvara se ridică.
A te sprijini de propria ţară
cînd, omule, eşti singur, cînd eşti bîntuit
de neiubire,
sau pur şi simplu cînd iarna
se descompune şi primăvara
îşi mişcă spaţiul sferic
asemenea inimii
din sine însăşi spre margini.
A intra curăţit în muncile
de primăvară,
a spune seminţelor că sînt seminţe,
a spune pămîntului că e pămînt!
Dar mai înainte de toate,
noi sîntem seminţele, noi sîntem
cei văzuţi din toate părţile deodată,
ca şi cum am locui de-a dreptul într-un ochi,
sau un cîmp, pe care-n loc de iarbă
cresc priviri - şi noi cu noi înşine
deodată, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
să fie aidoma tuturor lucrurilor
în mijlocul cărora trăim
şi pe care
inima noastră le-a născut.
Dar mai înainte de toate,
noi suntem seminţele şi ne pregătim
din noi înşine să ne azvîrlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poartă numele primăverii...
A fi înăuntrul fenomenelor, mereu
înăuntrul fenomenelor.
A fi sămînţă şi a te sprijini
de propriul tău pămînt.
autor Nichita Stănescu
grafica Maia Martin
*Mozart Festival Orchestra, Conductor: Alfred Scholz, Piano: Svetlana Stanceva