Nichita Stănescu, Epilog la lumea veche, lectura Maia Martin



Nichita Stănescu, Epilog la lumea veche
lectura Maia Martin















Epilog la lumea veche

I

Eram copil şi rezemam în priviri
norii de primăvară.

Mirosul pământului ud mă înfiora
şi-mi tremura de emoţie spinarea,
ca şi cum ar fi trebuit
să-mi crească aripi din ea.
Nopţile mă prăbuşeam în somn
şi când luna, prelungă,
îmi răsărea din colţul ochiului,
haturile negre se prefăceau în şerpi
şi alergau, alergau după mine,
muşcându-mi cu furie
umbra.
Şi ea mă durea
şi muream în vis,
şi-mi era milă de lucruri că existau,
şi le iubeam, şi aş fi vrut să le apăr
împotriva propriilor mele priviri,
şi-mpotriva propriului meu auz.

Eram copil şi sufletul
începuse să-mi împingă în coaste, în tâmple,
nemaiavând loc.
O, şi nopţile nu mă uitam niciodată
la cer,
de teamă că m-aş putea prăbuşi
spre el,
înfrigurat şi singur,
lăsând în urma mea lucrurile,
ca pe nişte dinţi de lapte,
smulşi dureros cu sfoara subţire
a vremii aceleia,
când totul începea cu moartea…

II

Și-acum, în primăvară,
când norii îmi ating privirile,
asemeni unor degete prelungi
lunecând pe corzi nevăzute,
pot spune că e odihnit pământul
și împăcat cu sine însuși
în întregime, pentru prima oară.

Mi-arunc privirea-n larg
și ea se duce
nemailovind despărțitoare dungi,
și-mi pare orizontul
cum străluce,
un curcubeu culcat la margine de lunci.

E odihnit pământul
și tânăr în trezire,
asemenea acelei electrice secunde,
când sari din somn
și-alungi c-un gest al mâinii
șuvițele-oboselii de pe frunte.

autor Nichita Stănescu

din volumul O viziune a sentimentelor (1964)

*publicat la 18 nov 2013