Mihai Eminescu, Diamantul Nordului
Mihai Eminescu, Diamantul Nordului
fragment
lectura
Diamantul Nordului
(Capriccio)
În lac se oglindă castelul. A ierbii
Molatece valuri le treieră cerbii.
În vechea zidire tăcerea-i și numa
Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma.
Străfulgeră-n umbră-i de valuri bătaie
Ajunse în fugă de-a lunei văpaie,
Ce-n vârfuri de dealuri acum se ivește
Ș-a stâncilor muche pe cer zugrăvește.
Păreau urieși ce în cuib de balaur
Păzea o măreață comoară de aur,
Căci luna, ce roșă prin ele răsare,
Comoară aprinsă prin noapte se pare.
Iar lebede albe din negrele trestii
Apar domnitorii ai apei acestei,
Cu aripi întinse o scutur și-o taie
În cercuri murinde și brazde bălaie.
Uimit, Cavalerul cu pasuri pripite
Îmbla prin umbroase cărări nisipite;
Dumbrava șoptește, izvoarăle sună
Așteaptă-n amestec vibrare de strună.
Văratecul aer te-adoarme cu zvonul...
Cu dor Cavaleriul privește balconul.
Cu frunze-ncărcatu-i și trec prin ostrețe
Liane-nflorite în feluri de fețe.
Iar papura mișcă de-al apei cutreier.
În iarba înaltă suspină un greier
Prin vânăta umbră, prin rumăna sară,
În farmecul firei răsună ghitară:
Arată-te-n haina de albă mătasă,
Ce pare-ncărcată c-o brum-argintoasă,
Să văd a ta umbră-n lumină-nmuietă,
În părul cel galbăn înalt-mlădietă.
Îndură-te, scumpo! în mine aruncă
Viole albastre și roze de luncă,
Pe coardele-ntinse-a ghitarei să cadă
În noaptea cea ninsă de-a lunei zăpadă.
Iar ochii albaștri, mari lacrimi a mării,
Să-ngăduie-n taină suspinul cântării;
Cobori, adorato! pe inimă cazi-mi,
Bălaia ta frunte de umăr să-mi razimi.
E demna ta frunte să poarte corona,
Robit universul să-i fie Madonna!
Îngăduie celui din urm-al tău sclav
Plângând să-ți sărute al urmelor prav.
Și lasă-mă-n umbra cămări-ți să vin,
Frumos îmbrăcate cu alb muselin,
Iar Cupido pagiul cu palma s-ascundă
A lampei de noapte lucire de nuntă.
Deasupră-și aude uscata foșnire
A poalelor lungi de mătasă subțire;
Prin flori îi apare, se-nclină pe gratii
Duioas-arătare a mult-adoratei.
Ghitara lui tace; cu șopot ea spune:
Zadarnică este iubirea ta, june!
De-un farmec legată-i întreaga-mi simțire,
Iubirea-mi asemeni de-a lui împlinire.
Oricât mi-ai fi drag, și-o jur că-mi ești drag,
Un farmec te-oprește, te leagă de prag...
De-aceea de mine să fugi, Cavalere,
Și uită că gânduri și doru-mi te cere.
A Nordului mare o piatră ascunde,
Lucește ca ziua prin negrele-i unde
Și cui o va scoate viața mi-o dărui;
Dar vai! nici s-o vadă nu-i soarta oricărui.
O, înger! el zice și glasu-i se-neacă
Și dreapta îi scapă pe-a săbiei teacă:
Sigur de iubire-ți m-aștepte pierzare
Tot scoate-voi piatra luminei din mare!
................................................
Din Spania pleacă, cu pașii pribegi,
Prin țări și orașe, castele de regi;
Abia vede-o țară și iarăși o lasă,
Căci piatra luminei gândirea i-apasă.
De ani e pe cale... Se vede în fine
Cuprins de pustiuri, de negură pline,
Încet poticnește al calului pas,
Și-n noapte departe se pierde-al său glas.
El vede munți mândri, asupra cărora
Pădurile negre nu știu aurora
Și toate formează clădire înaltă
De stânci ce grămadă stau una pe altă.
Un munte e poartă și streșini păduri
Și scările-s dealuri... În falnicii muri,
Prin aspru arcate boltiri de fereastră,
Priveai o lumină ca cerul albastră.
Cum marea de valuri nu știe repaos,
Astfel se frământă al norilor caos,
O stea nu lucește pe bolta cea largă
Pornit ca de vânturi sirepul aleargă.
Un tunet cutremură lumea-n temei.
Venea parc-o oaste călare de zei...
Cu-a lui erghelie-nspumată de cai,
Vuind vine mândrul al mărilor crai.
Cu gâturi întinse sirepi de omăt
Prin norii cei negri zburau spăriet,
Mânați de gigantul cu barb-argintoasă,
Ce vântul în două despică frumoasă.
Văzându-l pe tânăr înalță toiagul
O aspră privire i-aruncă moșneagul,
Cumplit amenință, în arc se coboară
Și piere în doma-i înalt solitară.
Se-ntunecă iarăși, în fulger năzare
Vedenii uimite palatul cel mare;
Năzare bătrânul în bolta ferestii,
În pletele-i albe cunună de trestii.
Fugea Cavaleriul. Dar codri-n urdie
În urmă-i s-adună și iar se-mprăștie;
Câmpiile șese alunecă iute,
Deasupră-i s-alungă de fulgere sute,
Și luna s-azvârle pe-a norilor vatră,
Pâraiele scapăr, bulboanele latră,
Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă
Și stelele-n râuri gonite, o turmă.
Și munții bătrâni îl urmau în galop
Cu stâncele negre, gigantici ciclopi,
Greoaie hurducă pământu-n picior,
Prăval de pe umeri pădurile lor.
Se-ntreabă: Fug eu? sau că lumea întreagă
A rupt-o de fugă nebună, pribeagă?
Sau mări subterane duc munții cu sine,
Purtându-m-o frunză pierdută pe mine?
O dată-ncă pintenu-nfige aleargă!...
Deodată... se schimbă în noaptea cea largă
Privirea... Nainte-i o lume-i deschisă
Cu aer văratec pe lunce de visă...
Pe maluri de râuri ce scapără line,
El vede castele cu arcuri senine
De marmură albă ascunse-n dumbrave.
În cer mișcă norii auritele nave...
O muzică tristă, adânc-voluptoasă,
Pătrunde-acea lume de flori și miroasă;
Și verzile lanuri se leagănă-n lună
Și lacuri cadența cântărilor sună.
Subțirile neguri păreau pânzărie
De brum-argintoasă, lucind viorie;
Și florile toate sub ea-ncremenite
Respiră bogate miroase-adormite.
Pe-al codrilor verde, prin bolțile dese,
Prin mreje de frunze seninul se țese;
Și apele mișcă în păture plane
În funduri visează a lumei icoane.
Și unde-n dumbravă-i săpată cărare,
O mândră femeie s-arată călare,
Pe calul ei graur se-nvârtește-n laturi,
De dulcea-i privire nu poți să te saturi.
În părul ei negru lucesc amorțite
Flori roși de jeratic frumos încâlcite,
Rubine, smaranduri, astfel presărate,
Sălbatec-o face la față s-arate...
Și ochi de-un albastru, bogat întuneric,
Ca basme păgâne, de-iubire himeric,
Lucesc sub o frunte curată ca ceara
Zâmbirea-i îmbată ca nopțile, vara.
Pe codri-nfioară a ei frumusețe
Și apele fulger cu undele crețe;
Se pare că-nvie a basmelor vremuri,
Căci lumea-i cuprinsă de-un dulce cutremur.
Din nori curge-o bură, un colb de diamante,
Pe văi se așează, pe dealuri înante;
În față li-i luna, prin șuiet de șoapte
S-ardică pe cer curcubeie de noapte...
Ea calu-și alătură. mâna întinde,
Iar părul ei negru încet se desprinde
Și-n valuri de moale mătasă el cade
Pe umere albe... Frumos i se șade!
Și plâns este glasu-i: „Iubit cavalere,
Nu merge la mare, că mor de durere;
Împarte cu mine pământul și raiul."
De dor și de grijă îi tremură graiul.
„Iubite dorite, în brațele-mi vino
Și cruda durere din pieptu-mi alin-o!
Să fii al meu mire menitu-i de zodii
Și ție păstrat-am a sânului rodii.
În van, e crăiaso! zâmbirea-ți din treacăt,
Căci mintea mea pus-au simțirilor lacăt
Și chipu-ți nu poate pătrunde-n visare-mi.
Cu ochii albaștri amoru-mi nu-l sfaremi.
Păstrează, crăiaso, viclenele sfaturi.
În laturi, frumoasă ispită, în laturi!"
Ea piere... cu dânsa castele, dumbravă...
Și marea-nghețată vuiește grozavă.
Mișcate de mare-n strigare măreață
A Nordului vin caravane de gheață...
Pe ceruri în neguri o stea nu s-arată,
Departe doar luna o galbenă pată.
Cetăți hrentuite pe țări plutitoare,
Cu șiruri de dome, steclind de ninsoare,
Schelete-uriașe purtând cremenite
Coroane în colțuri pe capuri hâite.
Vin regii de Nord cu oștiri să se plimbe,
Cu chipuri ciuntite și umere strâmbe
Și toată strigarea, vuirea, sunarea
E surdă ca ceriul, e moartă ca marea.
În domele largi, prin palate deșarte
Răsună doar vântul... ca glasuri departe.
Și spiritul morții eterne-n ruine
Își mișcă imperiul fără de fine.
Orașul pe ape-i al zeilor nordici,
Cu strade de temple, cu dome și portici;
Dar astăzi sunt frânte boltitele porți,
Pustiu e în dome și zeii sunt morți.
El suie un turn ce se nalță sub lună,
Cu ziduri crăpate de ger și furtună,
Se uită la ceruri, se uită în mare...
Cu capul în jos se aruncă... Dispare.
Și cum amorțește și-ngheață... suspină:
O, piatr-a luminei, revarsă-mi lumină!
Prin genele-nchise s-arată, o vede
Și strigă... și mâna pe dânsa repede...
O prinde... prin farmec în jur se-nsenină,
El vede lungi râuri, câmpii în lumină,
Grădina din țara-i, cu lacu-i, castelu-i
Ca-n vis, ca aievea i se arăta lui.
Ce stai cu sfială, ce nu te apropii,
N-auzi cum pe frunze alunecă stropii,
Ș-aleele scutur de rouă o ploaie
Iar soarele nalță în disc de văpaie?
El scările urcă cu piatra în mână.
În prag îl așteaptă frumoasa stăpână.
De gâtu-i s-atârnă, zâmbind ea îi spune:
„Adânca-ți durere pieri prin minune.
Dar piatră mai scumpă și cea-adevărată
Iubirea mea este nestinsă, curată;
Păstrează-mi-o bine... aceasta ți-o dărui..."
El ochii și-i freacă, să vadă,-adevăru-i?
......................................................
Și drept că-n mișcarea molaticei ierbi
Păștea înainte-i o turmă de cerbi.
Dar tot nu-i în ceru-i... Din genele-i bruma
Cu visul deodată ș-o scutur-acuma.
Își scutură haina cea umedă, plină.
Balconu-l privește și tare suspină.
Zădarnic făcut-au ghitara paradă:
Ińez nici visase să vie să-l vadă.
Și ce-i mai rămâne să facă săracul?
În lac să privească cum joacă malacul?
Mai bine prin tufe se fură cu pază...
Ca nimeni s-auză și nimeni să vază.
În urmă-i o ușă-n balcon se deschide...
Prin flori se arată o gură ce râde...
Cu fața ascunsă în păru-i, șirată,
De-amoru-i prostatec așa se disfată.
Diamantul Nordului
(Capriccio)
În lac se oglindă castelul. A ierbii
Molatece valuri le treieră cerbii.
În vechea zidire tăcerea-i și numa
Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma.
Străfulgeră-n umbră-i de valuri bătaie
Ajunse în fugă de-a lunei văpaie,
Ce-n vârfuri de dealuri acum se ivește
Ș-a stâncilor muche pe cer zugrăvește.
Păreau urieși ce în cuib de balaur
Păzea o măreață comoară de aur,
Căci luna, ce roșă prin ele răsare,
Comoară aprinsă prin noapte se pare.
Iar lebede albe din negrele trestii
Apar domnitorii ai apei acestei,
Cu aripi întinse o scutur și-o taie
În cercuri murinde și brazde bălaie.
Uimit, Cavalerul cu pasuri pripite
Îmbla prin umbroase cărări nisipite;
Dumbrava șoptește, izvoarăle sună
Așteaptă-n amestec vibrare de strună.
Văratecul aer te-adoarme cu zvonul...
Cu dor Cavaleriul privește balconul.
Cu frunze-ncărcatu-i și trec prin ostrețe
Liane-nflorite în feluri de fețe.
Iar papura mișcă de-al apei cutreier.
În iarba înaltă suspină un greier
Prin vânăta umbră, prin rumăna sară,
În farmecul firei răsună ghitară:
Arată-te-n haina de albă mătasă,
Ce pare-ncărcată c-o brum-argintoasă,
Să văd a ta umbră-n lumină-nmuietă,
În părul cel galbăn înalt-mlădietă.
Îndură-te, scumpo! în mine aruncă
Viole albastre și roze de luncă,
Pe coardele-ntinse-a ghitarei să cadă
În noaptea cea ninsă de-a lunei zăpadă.
Iar ochii albaștri, mari lacrimi a mării,
Să-ngăduie-n taină suspinul cântării;
Cobori, adorato! pe inimă cazi-mi,
Bălaia ta frunte de umăr să-mi razimi.
E demna ta frunte să poarte corona,
Robit universul să-i fie Madonna!
Îngăduie celui din urm-al tău sclav
Plângând să-ți sărute al urmelor prav.
Și lasă-mă-n umbra cămări-ți să vin,
Frumos îmbrăcate cu alb muselin,
Iar Cupido pagiul cu palma s-ascundă
A lampei de noapte lucire de nuntă.
Deasupră-și aude uscata foșnire
A poalelor lungi de mătasă subțire;
Prin flori îi apare, se-nclină pe gratii
Duioas-arătare a mult-adoratei.
Ghitara lui tace; cu șopot ea spune:
Zadarnică este iubirea ta, june!
De-un farmec legată-i întreaga-mi simțire,
Iubirea-mi asemeni de-a lui împlinire.
Oricât mi-ai fi drag, și-o jur că-mi ești drag,
Un farmec te-oprește, te leagă de prag...
De-aceea de mine să fugi, Cavalere,
Și uită că gânduri și doru-mi te cere.
A Nordului mare o piatră ascunde,
Lucește ca ziua prin negrele-i unde
Și cui o va scoate viața mi-o dărui;
Dar vai! nici s-o vadă nu-i soarta oricărui.
O, înger! el zice și glasu-i se-neacă
Și dreapta îi scapă pe-a săbiei teacă:
Sigur de iubire-ți m-aștepte pierzare
Tot scoate-voi piatra luminei din mare!
................................................
Din Spania pleacă, cu pașii pribegi,
Prin țări și orașe, castele de regi;
Abia vede-o țară și iarăși o lasă,
Căci piatra luminei gândirea i-apasă.
De ani e pe cale... Se vede în fine
Cuprins de pustiuri, de negură pline,
Încet poticnește al calului pas,
Și-n noapte departe se pierde-al său glas.
El vede munți mândri, asupra cărora
Pădurile negre nu știu aurora
Și toate formează clădire înaltă
De stânci ce grămadă stau una pe altă.
Un munte e poartă și streșini păduri
Și scările-s dealuri... În falnicii muri,
Prin aspru arcate boltiri de fereastră,
Priveai o lumină ca cerul albastră.
Cum marea de valuri nu știe repaos,
Astfel se frământă al norilor caos,
O stea nu lucește pe bolta cea largă
Pornit ca de vânturi sirepul aleargă.
Un tunet cutremură lumea-n temei.
Venea parc-o oaste călare de zei...
Cu-a lui erghelie-nspumată de cai,
Vuind vine mândrul al mărilor crai.
Cu gâturi întinse sirepi de omăt
Prin norii cei negri zburau spăriet,
Mânați de gigantul cu barb-argintoasă,
Ce vântul în două despică frumoasă.
Văzându-l pe tânăr înalță toiagul
O aspră privire i-aruncă moșneagul,
Cumplit amenință, în arc se coboară
Și piere în doma-i înalt solitară.
Se-ntunecă iarăși, în fulger năzare
Vedenii uimite palatul cel mare;
Năzare bătrânul în bolta ferestii,
În pletele-i albe cunună de trestii.
Fugea Cavaleriul. Dar codri-n urdie
În urmă-i s-adună și iar se-mprăștie;
Câmpiile șese alunecă iute,
Deasupră-i s-alungă de fulgere sute,
Și luna s-azvârle pe-a norilor vatră,
Pâraiele scapăr, bulboanele latră,
Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă
Și stelele-n râuri gonite, o turmă.
Și munții bătrâni îl urmau în galop
Cu stâncele negre, gigantici ciclopi,
Greoaie hurducă pământu-n picior,
Prăval de pe umeri pădurile lor.
Se-ntreabă: Fug eu? sau că lumea întreagă
A rupt-o de fugă nebună, pribeagă?
Sau mări subterane duc munții cu sine,
Purtându-m-o frunză pierdută pe mine?
O dată-ncă pintenu-nfige aleargă!...
Deodată... se schimbă în noaptea cea largă
Privirea... Nainte-i o lume-i deschisă
Cu aer văratec pe lunce de visă...
Pe maluri de râuri ce scapără line,
El vede castele cu arcuri senine
De marmură albă ascunse-n dumbrave.
În cer mișcă norii auritele nave...
O muzică tristă, adânc-voluptoasă,
Pătrunde-acea lume de flori și miroasă;
Și verzile lanuri se leagănă-n lună
Și lacuri cadența cântărilor sună.
Subțirile neguri păreau pânzărie
De brum-argintoasă, lucind viorie;
Și florile toate sub ea-ncremenite
Respiră bogate miroase-adormite.
Pe-al codrilor verde, prin bolțile dese,
Prin mreje de frunze seninul se țese;
Și apele mișcă în păture plane
În funduri visează a lumei icoane.
Și unde-n dumbravă-i săpată cărare,
O mândră femeie s-arată călare,
Pe calul ei graur se-nvârtește-n laturi,
De dulcea-i privire nu poți să te saturi.
În părul ei negru lucesc amorțite
Flori roși de jeratic frumos încâlcite,
Rubine, smaranduri, astfel presărate,
Sălbatec-o face la față s-arate...
Și ochi de-un albastru, bogat întuneric,
Ca basme păgâne, de-iubire himeric,
Lucesc sub o frunte curată ca ceara
Zâmbirea-i îmbată ca nopțile, vara.
Pe codri-nfioară a ei frumusețe
Și apele fulger cu undele crețe;
Se pare că-nvie a basmelor vremuri,
Căci lumea-i cuprinsă de-un dulce cutremur.
Din nori curge-o bură, un colb de diamante,
Pe văi se așează, pe dealuri înante;
În față li-i luna, prin șuiet de șoapte
S-ardică pe cer curcubeie de noapte...
Ea calu-și alătură. mâna întinde,
Iar părul ei negru încet se desprinde
Și-n valuri de moale mătasă el cade
Pe umere albe... Frumos i se șade!
Și plâns este glasu-i: „Iubit cavalere,
Nu merge la mare, că mor de durere;
Împarte cu mine pământul și raiul."
De dor și de grijă îi tremură graiul.
„Iubite dorite, în brațele-mi vino
Și cruda durere din pieptu-mi alin-o!
Să fii al meu mire menitu-i de zodii
Și ție păstrat-am a sânului rodii.
În van, e crăiaso! zâmbirea-ți din treacăt,
Căci mintea mea pus-au simțirilor lacăt
Și chipu-ți nu poate pătrunde-n visare-mi.
Cu ochii albaștri amoru-mi nu-l sfaremi.
Păstrează, crăiaso, viclenele sfaturi.
În laturi, frumoasă ispită, în laturi!"
Ea piere... cu dânsa castele, dumbravă...
Și marea-nghețată vuiește grozavă.
Mișcate de mare-n strigare măreață
A Nordului vin caravane de gheață...
Pe ceruri în neguri o stea nu s-arată,
Departe doar luna o galbenă pată.
Cetăți hrentuite pe țări plutitoare,
Cu șiruri de dome, steclind de ninsoare,
Schelete-uriașe purtând cremenite
Coroane în colțuri pe capuri hâite.
Vin regii de Nord cu oștiri să se plimbe,
Cu chipuri ciuntite și umere strâmbe
Și toată strigarea, vuirea, sunarea
E surdă ca ceriul, e moartă ca marea.
În domele largi, prin palate deșarte
Răsună doar vântul... ca glasuri departe.
Și spiritul morții eterne-n ruine
Își mișcă imperiul fără de fine.
Orașul pe ape-i al zeilor nordici,
Cu strade de temple, cu dome și portici;
Dar astăzi sunt frânte boltitele porți,
Pustiu e în dome și zeii sunt morți.
El suie un turn ce se nalță sub lună,
Cu ziduri crăpate de ger și furtună,
Se uită la ceruri, se uită în mare...
Cu capul în jos se aruncă... Dispare.
Și cum amorțește și-ngheață... suspină:
O, piatr-a luminei, revarsă-mi lumină!
Prin genele-nchise s-arată, o vede
Și strigă... și mâna pe dânsa repede...
O prinde... prin farmec în jur se-nsenină,
El vede lungi râuri, câmpii în lumină,
Grădina din țara-i, cu lacu-i, castelu-i
Ca-n vis, ca aievea i se arăta lui.
Ce stai cu sfială, ce nu te apropii,
N-auzi cum pe frunze alunecă stropii,
Ș-aleele scutur de rouă o ploaie
Iar soarele nalță în disc de văpaie?
El scările urcă cu piatra în mână.
În prag îl așteaptă frumoasa stăpână.
De gâtu-i s-atârnă, zâmbind ea îi spune:
„Adânca-ți durere pieri prin minune.
Dar piatră mai scumpă și cea-adevărată
Iubirea mea este nestinsă, curată;
Păstrează-mi-o bine... aceasta ți-o dărui..."
El ochii și-i freacă, să vadă,-adevăru-i?
......................................................
Și drept că-n mișcarea molaticei ierbi
Păștea înainte-i o turmă de cerbi.
Dar tot nu-i în ceru-i... Din genele-i bruma
Cu visul deodată ș-o scutur-acuma.
Își scutură haina cea umedă, plină.
Balconu-l privește și tare suspină.
Zădarnic făcut-au ghitara paradă:
Ińez nici visase să vie să-l vadă.
Și ce-i mai rămâne să facă săracul?
În lac să privească cum joacă malacul?
Mai bine prin tufe se fură cu pază...
Ca nimeni s-auză și nimeni să vază.
În urmă-i o ușă-n balcon se deschide...
Prin flori se arată o gură ce râde...
Cu fața ascunsă în păru-i, șirată,
De-amoru-i prostatec așa se disfată.