Ludwig van Beethoven, reflecţii, lectura Maia Martin

decembrie 04, 2016

Ludwig van Beethoven, reflecţii, lectura Maia Martin

Ludwig van Beethoven, reflecţii
lectura, montaj Maia Martin

Fragmente din Caiet de conversaţie
Fragment din Testamenul de la Heiligenstadt, 1802

muzica: Simfonia a 7-a, Ludwig van Beethoven

Ludwig van Beethoven, reflecţii
lectura Maia Martin

Fragmente din Caiet de conversaţie
Fragment din Testamenul de la Heiligenstadt, 1802

muzica: Simfonia a 7-a, Ludwig van Beethoven

Fragmente din Caiet de conversaţie

Vrea ca la ascultarea muzicii mele să ţâşnească scântei din sufletul semenilor mei.
Vreau să deprind curajul răbdării, scria Beethoven în anul 1802 când a simţit că-i slăbeşte auzul, într-unul din caietele lui de conversaţie. dacă trupul meu e nevolnic, sufletul trebuie să biruiască. Ceea ce nu pot auzi cu urechea, inima mea va trebui să ghicească. Vreau să sfărţm cătuşele destinului, vreau să cânt, să cânt pentru toţi. Omule! Ajută-te singur o dată ce ţi-a fost dăruită puterea s-o faci!

Fragment din Testamenul de la Heiligenstadt, 1802

O, voi oameni care mă socotiţi sau mă numiţi răuvoitor, îndărătnic, mizantrop, cât de nedrepţi sunteţi cu mine! Voi nu cunoaşteţi pricina tainică ce face să apar astfel în faţa voastră. Inima şi mintea mi-au fost înclinate încă din copilărie spre sentimentul gingaş al bunătăţii. Eram gata chiar şi pentru fapte mari. Dar închipuiţi-vă sunt şase ani de când sufăr de o boală incurabilă, înrăutăţită de leacurile unor doctori nepricepuţi. An de an pierzând tot mai mult nădejdea de a mă face sănătos, mă găsesc în faţa unei boli îndelungate (a cărei vindecare va cere ani sau, probabil, nu se va realiza niciodată). Fiind din naştere o fire aprinsă, vioaie, înclinată spre distracţiile de societate, a trebuit de timpuriu să mă izolez de oameni, să duc o viaţă singuratică. Dacă din când în când am căutat să trec totul cu vederea, o cu câtă cruzime, cu câtă putere îndoită mă trezea la realitatea amară auzul meu vătămat! Şi totuşi n-am avut destulă tărie de voinţă să spun oamenilor : vorbiţi mai tare, strigaţi ca-s surd. Ah, cum putea să fac să se observe slăbiciunea acelui simţ, care la mine trebuia să fie mai bun decât la alţii, simţ care la mine era desăvârşit, aşa precum îl au sau l-au avut doar puţini dintre exponenţii profesiunii mele. O , aceasta n-am fost în stare să o fac. De aceea, iertaţi-mă dacă , după părerea voastră, mă feresc de voi, în loc să mă apropii, cum aş dori. Nenorocirea mea este de două ori mai chinuitoare, deoarece trebuie s-o ascund. Pentru mine nu există linişte în societatea omenească, nu pot avea discuţii intime şi nici efuziuni reciproce. Sunt aproape ciomplet singur şi în societate pot apare numai în cazuri de extremă necesitate. trebuie să trăiesc ca un surghiunit. [...] Câtă umilinţă simţeam când cineva, stând lângă mine, auzea la depărtare sunetul unui fluier, iar eu nu auzeam!
Asemenea cazuri mă duceau la disperare; nu lipsea mult şi era să-mi curm viaţa. Un singur lucru m-a reţinut: Arta ; Ah, mi s-a părut cu neputinţă să părăsesc viaţa înainte de a fi făcut totul pentru ceea ce simţeam că am fost chemat. Am dus o existenţă mizeră, într-adevăr mizeră pentru mine, fiinţă atât de sensibilă încât cea mai mică întâmplare neprevăzută putea să-mi schimbe dispoziţia cea mai bună într-una din cele mai rele! Resemnare - aşa se numeşte ceea ce trebuie să-mi fie călăuză. O am [...] Încă de la douăzeyi şi opt de ani am fost silit să devin filosof. Lucrul nu este deloc uşor, iar pentru un artist e şi mai greu decât pentru oricine altul [...] Insuflaţi copiilor voştri virtutea [...] Numai ei şi artei mele le sunt dator că nu mi-am curmat firul societăţii [...] Iertaţi-mă şi nu mă daţi uitării după moarte [...]

Cât am fost în viaţă m-am gândit adeseori să vă fac fericiţi! Fiţi, deci, fericiţi!